Secret

Paradoxul

Rezistenţa, factor de schimbare

 „Paradoxul mobilizează un joc între ceea ce este ascuns și ceea ce este aparent, între ceea ce este spus și ceea ce este nespus în mesajul comunicat.” (I. Dafinoiu)

Paradoxul este un tip de intervenție terapeutică bazată pe elementul surpriză. Prin metoda prescripției paradoxale se caută de fapt, atragerea atenției de la vechiului stil de a gândi, cu intenția de a-l zdruncina sau elimina din vechile obiceiuri. Aparent ilogică, prescripția șochează și are scopul de a întrerupe cercul devenit vicios al unui comportament nedorit. Mintea începe să caute și să găsească un răspuns nou și adecvat.

Este o procedură care se aplică ca un ritual la adresa simptomului după un program stabilit riguros ca timp și condiții de executat.

IdeeFoarte mulți oameni se îndreaptă către psihoterapie declarând că intenționează să modifice în existența lor ceva care ăi deranjează și de cele mai multe ori se întâmpla să opună rezistenta la încercările terapeutului de a merge în aceasta direcție. Și acesta, este un paradox!

O altă modalitate de intervenție paradoxală, ar fi deci, modificarea sistemului de referința, adică schimbarea perspectivei din care este abordat simptomul de care clientul dorește sa scape. Pentru aceasta, procedura impune o înțelegere cu pacientul căruia  i se propune ca o perioadă să mai păstreze simptomul și să încerce să-l  înțeleagă mai bine. Tehnica mizează pe o schimbare în atitudine datorata creșterii sentimentului de autocontrol al pacientului.

Dacă simptomul ar fi considerat ca fiind „o metaforă ce ascunde mesaje care exprimă suferinţele ascunse şi reale ale individului”, atunci sarcina terapeutului ar fi să ajungă să descopere beneficiile indirecte sau secundare pe care le au acele comportamente inadecvate şi de a genera comportamente alternative care să le înlocuiască.

Astfel, prin intervențiile paradoxale se realizează spargerea tiparului unui comportament folosit de pacient de mai mult timp.

Așadar, în funcţie de modul în care pacientul primește intervenția, adică o acceptă sau o respinge, Rohrbaugh (1977, 1981) a împărțit intervențiile paradoxale în două grupe (Irina Holdevici, Elemente de psihoterapie):

  • Strategii paradoxale bazate pe colaborare

Când pacientul îndeplinește prescripțiile paradoxale și constată că îi este imposibil să le ducă la bun sfârșit, sau le respinge. Acest tip de intervenție se potriveşte pentru tratarea obsesiilor, atacurilor de panică și a altor tipuri de simptome împotriva cărora pacienții au tendința de a lupta.

  • Strategii paradoxale bazate pe opoziție

Hai să vorbim!Când pacientul se va opune îndeplinirii prescripțiilor. Aceasta este o strategie ce are succes la cuplurile care se ceartă în permanență și cărora li se prescrie să se certe în continuare pentru  că nu sunt pregătite încă să renunțe la certuri.

 Cele mai folosite intervenții paradoxale sunt următoarele:

  • Schimbarea sistemului de referință – Numit şi procedeul contaţiei pozitive, Peggy Papp (1977). Simptomului îi este atribuită o semnificație pozitivă motiv pentru care i se cere pacientului să-l mai păstreze o vreme pentru a înțelege mai bine despre ce anume este vorba.
  • Prescrierea simptomului. Cea mai răspândită tehnică paradoxa in psihoterapie, se bazează pe elementul surpriză, caracterul nelogic şi şocant al prescripţiilor. Prin îndeplinirea sarcinii, în timp, se obţine de fapt opusul a ceea ce se cere prin intermediul ei. Comportându-se ca și cum ar avea simptomul, crește sentimentul de autocontrol al pacientului.

„Programarea simptomelor” (Newton, 1968) implică stabilirea cu precizie și de comun acord între pacient și terapeut a locului, timpului şi condiţiilor în care se va produce simptomul. Are aplicații bune in logopedie.

  • Frânarea (reținerea). Pacientul este pus în fața unei sarcini de care se teme și este impiedicat să o finalizeze. Astfel, clientul se teme de eșec, iar terapeutul îi prescrie eșecul. Mesajul de frânare are textul următor (Rohrbaugh 1977): „pentru a te schimba, rămâi același sau renunță!„.
  • lnhibarea sau interzicerea schimbării si se poate realiza prin doua mijloace:

– prescrierea simptomului: „doresc să continui să faci aceasta în așa fel încât să putem vedea cât de des apare”, sau sa nu mai faci eforturi să-ți inhibi comportamentul simptomatic şi încearcă să observi ce se întâmplă”

– „nu te modifica mai repede decât poți”, „poți să te schimbi, dar fă-o încet și cu prudență!„

  • Exagerarea poziției pacientului. Pentru că în mod obşinuit, pacientul se așteaptă ca intervențiile terapeutului să-l faca bine, acesta din urmă poate propune:„Nu știu cum să vă dau câteva sfaturi clare pentru a vă ajuta, dar pot oricând să vă dau sfaturi clare pentru a agrava situația.”. Tehnica exagerării se folosește și în gestalt, când i se cere clientului să repete și să amplifice anumite gesturi (în ideea în care un gest poate fi o încercare incompletă de a comunica). Milton Erickson a introdus prescripțiile paradoxale în inducția hipnotică pentru tratarea pacienților săi, prin sugestii indirecte.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Sună pentru programare!